Cartografierea patrimoniului cultural la nivel naţional. Un instrument digital interactiv pentru promovarea patrimoniului, o analiză a percepției populației

Cartografierea patrimoniului cultural la nivel național. Un instrument digital interactiv pentru promovarea patrimoniului, o analiză a percepției populației este un proiect cultural realizat de echipa de cercetare a Institutului Național pentru Cercetare și Formare Culturală în perioada iulie-noiembrie 2014 și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul cuprinde un studiu sociologic ce abordează problematica patrimoniului din perspectiva grupurilor / comunităților din România care utilizează patrimoniul cultural și de care depinde conservarea și valorificarea acestuia.

Prin intermediul acestei platforme, rezultatele studiului sunt prezentate sub forma unor hărți interactive și grafice informative care ilustrează distribuția națională, regională și județeană a percepțiilor populației. În plus, acest instrument digital oferă detalii suplimentare cu privire la mediul de rezidență, mărimea localităților, nivelul de educație și caracteristici socio-demografice ale populației analizate.

Inițiativa se adresează decidenților la nivel local, central și național (administrații publice locale, direcții județene de cultură, Ministerul Culturii), organizațiilor non-guvernamentale culturale, instituțiilor publice de cultură, instituțiilor de învățământ, specialiștilor în domeniu, dar și publicului larg.

În ultimele decenii, în politicile și strategiile de management al patrimoniului au început să fie folosite, tot mai des, concepte precum „valoarea socială” și „semnificația culturală” atribuite obiectivelor de patrimoniu.

Aceste concepte vorbesc despre valoarea obiectelor și locurilor din perspectiva comunităților locale, care nu țin neapărat cont de semnificațiile atribuite de specialiștii din domeniu. Principalul motiv este relația care se stabilește, în timp, între comunitatea locală și obiectivele de patrimoniu, relație care reflectă legătura dintre prezent și trecut, care generează valori precum identitatetradiție, sentiment de apartenență, coeziune socială. Este vorba despre o abordare diferită a conceptului de patrimoniu cultural, ce presupune implicarea comunității locale în procesul decizional, cu atât mai importantă cu cât aceasta este, deopotrivă, principalul utilizator, dar și potențial factor de intervenție negativă asupra patrimoniului deținut.

Obiectivele de patrimoniu sunt interconectate cu țesutul social, iar semnificațiile și valoarea lor se modifică concomitent cu transformările din societatea care le-a produs. În acest context, cartografierea devine un instrument util pentru identificarea semnificațiilor pe care obiectivele de patrimoniu le au într-o anumită zonă, la un anumit moment istoric și social.

Metodă de cercetare folosită de mai multe discipline (geografie, arhitectură, urbanism, științe sociale etc.), cartografierea include atât disciplina care studiază metodele și procedeele de a întocmi hărți sau planuri topografice, cât și o metodă de înregistrare a prezenței / frecvenței unui fenomen, prin cartograme și hărți. În ultimii ani, cartografierea patrimoniului cultural și a culturii a devenit un instrument utilizat în multe țări cu scopul de a fundamenta politicile culturale și planurile de dezvoltare locală. Astfel, sunt identificate cele mai bune mijloace de protejare, conservare și promovare a patrimoniului, cu ajutorul specialiștilor din diferite domenii, dar și printr-o consultare publică a comunităților locale.

Prin acest proiect ne-am propus să aducem în atenția instituțiilor responsabile de managementul patrimoniului importanța consultării publice a comunităților, precum și încurajarea unei atitudini mai directe a acestora în relație cu administrația publică locală.

Intenția noastră a fost să dăm o voce oamenilor obișnuiți prin care să transmitem ce consideră ei că reprezintă patrimoniul cultural național și care ar trebui să fie, în opinia lor, prioritățile de conservare, renovare și promovare a patrimoniului.

Demonstrația nu este nici finalizată, nici definitivă, întrucât proiectul nostru este abia un prim pas. El reprezintă o primă etapă dintr-un proces la care vă invităm să luați parte activ!

APLICAȚIE

Reconstruirea Virtuală a Patrimoniului Industrial din București [2010]

În această perioadă se închide un ciclu istoric al Bucureștiului. După ce, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, industria a devenit o prezență economicǎ și culturală importantǎ în peisajul orașului, în ultimii 10-15 ani ea a început să se contracte. Pe lângǎ procese urbane cum ar fi suburbanizarea, gentrificarea și apariția ghetourilor, dezindustrializarea Bucureștiului reprezintă una dintre tendințele majore ale istoriei recente a orașului. În 2002, procentul celor care lucrau în industrie, relativ la totalul populației, era de 9%. Acest procent este aproape de cel al anului 1899. Numǎrul celor ce lucreazǎ în industrie este undeva la nivelul anilor ’40-’50 ai secolului XX, fiind cu doar 40.000 de locuri de muncǎ mai mare decât cel al anului 1930.

Cu toate acestea, Bucureștiul pare să prospere, având șomajul cel mai mic din România și cele mai multe investiții strǎine directe. Dezvoltarea orașului nu mai este însǎ bazatǎ pe industrie, ci pe servicii, precum afacerile imobiliare, activitǎțile bancare, firmele de IT, medicinǎ sau învǎțǎmânt. Spațiile și activitǎțile industriale ale orașului se aflǎ în reflux, fiind lǎsate la vedere de „mareea” dezindustrializǎrii. Din cauza vitezei cu care se transformǎ orașul, nu a existat o dezbatere publicǎ minimalǎ despre cum pot și cum trebuie folosite sau distruse artefactele culturii industriale bucureștene. Nu a existat rǎgaz pentru aceasta. Bucureștenii sunt în curs sǎ renunțe sau deja au renunțat la câteva relicve industriale create în perioada majorǎ de modernizare a României, care au fost contemporane cu Alexandru Ioan Cuza sau cu Carol I.

Începută în secolul trecut, în anii ’60 și ’70, dezindustrializarea este procesul prin care o țară sau o regiune trece de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor sau a informației, dupǎ ce firmele și-au retras investițiile din sectorul industrial. Odată cu abandonarea producției, spațiile postindustriale din multe orașe occidentale au fost folosite pentru construcții de birouri sau blocuri de locuințe, pentru proiecte sociale sau pentru economia serviciilor. Studiile despre aceste orașe aratǎ că fabricile abandonate pot fi folosite, de asemenea, pentru turism cultural și turism industrial. Asemenea zone urbane, acolo unde existǎ viziune din partea primǎriilor, sunt uneori surse, mai degrabǎ decât obstacole, ale revitalizǎrii și regenerării urbane, reprezentând o posibilǎ soluție la problemele structurale create de dezindustrializare.

Acest proiect este conceput ca un proiect de salvage ethnography, ca un proiect de documentare în fața schimbării rapide. Modificările urbane și peisagistice rapide ale anilor 2000, încetinite într-o anumită măsură de criză, șterg rapid elementele moștenirii industriale ale Bucureștiului. Am realizat harta industrială a orașului București care conține mai bine de 200 de situri industriale ale Bucureștiului. Pentru 134 dintre acestea am adăugat material vizual, care este de natură diversă. Unele poze sunt doar de exterior, altele sunt de detaliu, iar încă altele conțin reclame vechi sau poze vechi, din diverse materiale produse chiar de fabrici sau din enciclopedii vechi.

Analizând hărțile istorice sau contemporane, precum și studiile geografice și istorice clasice despre București, am delimitat nouă zone industriale ale Bucureștiului existente la începutul anilor 1990, înainte ca dezindustrializarea sǎ înceapă.

APLICAȚIE

Pro.Urban – Vitalitatea Culturală a orașului București – Promovarea Vizuală a Spațiilor Publice [2012]

Vitalitatea culturală locală joacă un rol tot mai important în economie deoarece este în centrul redezvoltării urbane, îmbunătățește calitatea vieții și imaginea comunității, oferind în același timp și noi oportunități de investiții. Recunoașterea unui grad ridicat de calitate a vieții a devenit de neconceput fără existența facilităților pentru cultură, artă și exprimare în activități creative.

Studiile privind vitalitatea culturală locală au apărut ca urmare a repoziționării culturii în strategiile de organizare a spațiului urban și în cele de dezvoltare urbană. În ultimele decenii, concepte cum sunt „creative industries”, „creative economy”, „creative class”, „creative city” au ajuns în centrul revigorării urbane. Asociațiile consacrate (unele inițiate chiar de primarii de metropole), forumurile și studiile sunt doar câteva dintre instrumentele utilizate în campaniile de consolidare a calității vieții urbane prin intermediul vitalității culturale. Printre proiectele internaționale ce recunosc importanța vitalității culturale locale amintim Creative Cities Network Unesco, Creative City Network of Canada, Creative Metropolis și EUNIC’Creative Cities. În rețeaua Creative Cities Unesco sunt reunite acele orașe care sunt centre de excelență și care au programe prin care își dezvoltă economia creativă. Mai mult, orașele din rețea își împărtășesc experiențele, ideile și bunele practici pentru dezvoltarea culturală, socială și economică. Creative City Network of Canada este o rețea a orașelor emergente ca centre urbane, cu o mare concentrație de industrii creative profitabile și o forță de muncă inovativă și creativă.

Ubicuitatea conceptului de vitalitate culturală îngreunează definirea sa. Raportul Institutului Urban definește vitalitatea culturală ca evidența creării, distribuirii, validării și sprijinirii artelor și culturii ca o dimensiune a vieții în comunități. Prin excluderea industriilor creative, această definiție ignoră o parte foarte importantă a vitalității culturale locale. De aceea CCCDC a definit acest concept prin componentele sale: vitalitatea culturală urbană reflectă deopotrivă posibilitățile de acces la bunurile culturale (infrastructură culturală compusă din săli de spectacole, biblioteci, muzee etc.), posibilitățile de creație artistică (școli cu profil artistic, cadre didactice, viitorii creatori), suportul oferit activităților culturale (atât din partea autorităților publice, cât și din partea sectorului non-profit), oportunitățile de valorificare antreprenorială a produselor rezultate din activitățile artistice sau a celor bazate exclusiv pe creativitatea autorilor (produse pe bază de „copyright”) și participarea la activitățile culturale.

Un nivel ridicat al vitalității culturale locale este primul pas în dezvoltarea unui oraș creativ. Conceptul de oraș creativ are legătură cu rolul jucat de cultură în dezvoltarea urbană. Datorită importanței dobândite de economia cunoașterii, liderii locali urmăresc să transforme vechile orașe provinciale în centre creative dinamice și atractive. În fața rapidelor schimbări economice și sociale, autoritățile locale au fost forțate să găsească noi metode de a stimula dezvoltarea locală. Definiția orașului creativ diferă de la o țară la alta, ceea ce a îngreunat selecționarea acelor orașe europene ce pot fi modele de dezvoltare urbană prin cultură.

Titlul de oraș creativ poate fi acordat deopotrivă acelor orașe care au dezvoltat un cluster de firme creative (Leipzig), precum și orașelor care și-au schimbat imaginea ca urmare a inaugurării unor importante instituții culturale (Bilbao), acelor orașe care au un număr ridicat de lucrători creativi (Stockholm, Copenhaga), precum și acelor orașe care beneficiază de un suport financiar important (Barcelona), acelor orașe care și-au dezvoltat infrastructura culturală și creativă ca urmare a acordării titlului de Capitală Europeană (Marseille, Genoa) sau acelor orașe care au folosit cultura și creativitatea ca alternativă la fostele centre industriale (Lodz, Manchester, Birmingham). O altă diferență a orașelor ce vor fi analizate este modul în care autoritățile publice au abordat acest subiect: pe de o parte analizăm orașe ce au de foarte mult timp politici publice de sprijinire a industriilor creative atât la nivelul guvernului central, cât și la nivel local (Birmingham, Amsterdam, Stockholm, Copenhaga), dar și orașe ce abia au început să realizeze beneficiile ce decurg dintr-o politică puternică în domeniul industriilor creative. Cele 13 orașe europene selectate pot fi privite ca un manual de bune practici, reflectând modul în care introducerea industriilor creative și culturale în politica publică a unui oraș a contribuit la dezvoltarea acestuia.

APLICAȚIE

Vitalitatea Culturală – Un Model de Dezvoltare Locală prin Cultură [2011]

Studiul „Vitalitatea culturală a orașelor din România”, realizat în 2011 de CCCDC, face parte din Proiectul „Vitalitatea culturală – un model de dezvoltare prin cultură”, nr. Dosar 25FP/5.06.2011, declarat câștigător în cadrul concursului de proiecte culturale AFCN. Studiul și-a propus să urmărească modul în care economia creativă bazată pe produse și servicii protejate de „copyright”, majoritatea derivate din activități cu valențe culturale, se îmbină cu susținerea financiară din partea autorităților locale pentru dezvoltarea culturii, cu gradul de echipare culturală, precum și cu participarea locuitorilor la activități culturale în principalele orașe ale țării. Studiul, aflat la ediția a treia, s-a axat pe aprecierea gradului de vitalitate culturală a orașelor din România și diferențierea acestora pe baza unei serii de indicatori. Au fost utilizați 36 de indicatori, grupați în șase categorii: infrastructura sectorului cultural, resurse umane specializate, cheltuieli bugetare pentru cultură, participarea la activități culturale, economia creativă și sectorul non-profit. Studiul prezintă clasamentele orașelor implicate în cercetare, pe baza categoriilor menționate anterior. Dezvoltarea economică generală și, mai ales, dezvoltarea economiei creative sunt extrem de profitabile pentru dezvoltarea sectorului cultural. Cu o sincronizare aproape perfectă, orașele mari cu o dinamică economică intensă (Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș, Constanța, Iași) sunt și principalii poli de creștere ai economiei creative, bazată preponderent pe apariția și difuzia produselor culturale.

APLICAȚIE